Să luăm cu ceai … de mentă
Să tot fi trecut un an de când mă țin din a așterne pe hârtia asta virtuală “două” gânduri pe subiectul cuceririlor de munți, adâncuri, delte, peșteri sau orice altă destinație care promite o experiență intensă.
Nu am nici o problemă cu orice formă de turism, program de team building sau proiecte personale … asta ca să fie clar de la început. În schimb mi se blochează neuronul când vine vorba de cuceriri, mutatul munților, pârjolirea fântânilor sau alte îndemnnuri/programe de genul ăsta.
Nu sunt nici primul care se manifestă în direcția asta și cel mai probabil nici ultimul. Fiecare are un punct de fierbere la care ajunge mai devreme sau mai târziu.
Înțeleg ce se întâmplă (emoțional și fizic) când dă criza de 30-40 de ani peste tine. Te plesnește o stare similară cu cea din adolescență când simți nevoia de a dovedi celor din jur cât de al naibi ești, că nu ai îmbătrânit, că încă mai poți (ce poți … nu contează) că ești în stare să-ți depășești limitele și alte cele. Serios, chiar înțeleg atât din proprie experiență cât și din poveștile multor prieteni care trec într-un fel sau altul prin aceeași “transformare”.
Măi oameni buni. De cucerit nu cucerim nimic, nici măcar inima unei doamne/domn (depinde de caz și gust) după care ne tot uităm lung. Munții stau bine acolo unde sunt, că dacă nu ar fi așa ar fi în altă parte nu acolo iar doamna/domnu’ dacă te bagă în seamă trebe că ești interesant așa cum ești nu cum ai vrea să pari că ești.
Hai să mergem pe Vârful X iarna, pe viscol, noaptea, eventual fără lanternă și fără o gheată poate chiar și ținând ochii închiși ca să dea mai bine în poza de o punem după aia pe Facebook sau Instagram.
Goana asta după adrenalină instant, după bătutul în piept și pupatul de ego e bolnăvicioasă rău și partea nasoală e că nici măcar nu ne dăm seama cât de razna am luat-o. Ne alimentăm cu like-uri și dopamina livrată prompt de algoritmi digitali și uităm ce e aia să ai o conversație tu cu tine.
Hai să ne calmăm puțin … mai bem un ceai mai citim o carte, mai stăm la o poveste. Berberii cântă în timp ce merg prin deșert și îi vezi cum stau și se uită minute bune pierduți în frumusețea unui apus sau a unei caravane care își găsește agale drumul printre dune. Când ajungi la munte ia-ți un minut pentru liniștea aia care parcă îți bubuie în urechi. Dacă ajungi în deltă lasă barca cu motor sau măcar oprește-l pentru o jumătate de oră și ascultă/uită-te la ce se întâmplă în jurul tău.
Dacă reușești să te oprești din goana asta care ne omoară pe toți puțin câte puțin, o sa descoperi oameni și momente pe lângă care treci ca bolidu’ și rămâi mai sărac fără să-ți dai seama. Părerea mea …