Imbratisaza natura: sentimentul de turma si viata unei sardine de metrou
Zilele trecute am vazut un documentar foarte fain la recomandarea unui prietn (Igu) – Antarctica, a year on ice. Nu documentarul in sine m-a facut sa scriu articolul asta, desi e bine facut si are niste imagini de sta matza in coada … Nope, ultimele fraze rostite de omul care l-a facut rezoneaza puternic cu ce imi trece prin minte de cativa ani incoace, de fiecare data cand ma intorc in oras dupa o experienta Wild Thing.
Anthony Powell, caci despre el este vorba, revine acasa dupa ce isi termina contractul de 1 an in Antarctica si zice cam asa:
“One of the things I recall in the process of reacclimatising to society, was a Monday morning – probably 08:30 in the morning, and I’m stuck in traffic. I remember looking at all the cars around me, everybody is in the grind of their world and I can’t help but look at everybody else and think – they’re cattle. It’s just one big herd moving from point A to point B and all I wanted was just to be back on the ice again”
Cred ca in sufletul fiecarui om ce o prins drag de natura si spatii deschise se duce aceeasi discutie interioara si din cand in cand deschide subiectul in cercul de prieteni in jurul unei beri. Ce mama naibi cautam aici? Daca esti prins la metrou in orele de varf esti inconjurat de mirosul de om, transpirat, catranit de ganduri, cu privirea fixa pe usa care sta sa se inchida. Inghitim tone de noxe, ne plangem ca stam in trafic fara a ne pune prea des problema ca noi suntem trafic.
Se intampla des sa ma copleseasca cenusiul cladirilor, caldura ce dogoreste din beton sau viata de sardina a la metrou. Ma nu gasim noi o scapare?
Sigur, de fiecare data scoatem argumente bune si ne convingem repede ca nu avem ce face. Job-ul, gradinita sau scoala lu’ al mic, prietenii, vibratia orasului sau vanzatoarea din colt care imi zambeste de fiecare data cand ma duc sa cumpar o paine …. ei ma tin in oras. Vad destul de multi oameni in jurul meu care trec prin aceeasi batalie si nu reusim sa spargem cercul asta vicios in care ne tot invartim.
Tie nu iti vine sa te iei singur la palme cand il vezi pe al mic ca se mira de cat sunt de frumoase stelele atunci cand iesi cu el prima data pe munte sau cand te intreaba ce se aude cand o bufnita canta in noapte? Cand tre’ sa stai dupa fundu lui de fiecare data cand o ia la fuga sau cand da ture cu bicicleta, nu cumva sa iasa in strada sau sa il muste un caine comunitar ce il ocheste dubios de dupa tufa? Mie da!
Am dat peste – Escape the city. Nu stiu daca e o solutie, dar sap.
Tu ai reusit sa scapi? Cum ai facut?
