Extrema sud-estică a Podișului Tibetan, de unde izvorăsc Mekongul, Yangtze, râul Nu și Fluviul Galben, este singura porțiune din teritoriul cultural al Tibetului unde se poate călători independent.

PRINTRE IACI

I se spune Tibetul de Est, sau Kham. Localnicii însă îl numesc simplu Chushi Gangdruk, adică “4 râuri și 6 munți. “ Regiunea a fost guvernată sporadic din Lhasa, până la colapsul final al Imperiului Tibetan în secolul IX. După ce a fost preluat de autoritatea chineză, Kham a fost divizat în alte sub-teritorii, care au fost alipite ulterior la provinciile Sichuan, Gansu, Qinghai și Yunnan. Restul a fost încoporat în Regiunea Autonomă Tibet, unde accesul turiștilor este interzis sau strict restricționat.

Pentru mine și Jon, călătoria spre Podișul Tibetan nu a fost deloc simplă. Mai întâi am încercat să trecem granița din Mongolia în China, pe motocicletele cu care explorasem Drumul Mătăsii. După ce planul ăsta a dat chix, am cumpărat din Chengdu două biciclete second-hand, am priponit pe ele cortul și celelalte acareturi și am început să perindăm.

În China orice orășel are ceva interesant și mâncarea merită o viață întreagă, noi însă trebuie să ajungem în munți. Primul test – urcușul istovitor spre Ri Long. Orășelul e cunoscut printre alpiniști ca bază pentru ascensiunea pe muntele Siguniang (6250m), unde zăpada nu se topește niciodată.

Dar de când cutremurul din 2008 a distrus șoseaua spre Chengdu, vizitatorii s-au împuținat drastic. La amiază, Ri Long pare pustiu.

Pe strada principală găsim buticuri cu prostioare, aprozare și restaurante unde atârnă la maturat fleici tăvălite în piper. Unul dintre localuri îi aparține chiar gazdei noastre, care și-a transformat casa bătrânească în pensiune.

Pe aici totul e pe bază de de iac, rumegatorul cel mai bine adaptat la altitudini care rareori coboară sub 4000 de metri. Cât ne spalăm cu furtunul bicicletele pline de noroi, masa e gata: ciuperci sălbatice sotate în grăsime de iac, nelipsitul orez pe care tronează bucățele de carne macră, o supă clară din măruntaie, tofu proaspăt și ceva care aduce la gust cu spanacul.

Tibetanii nu risipesc nimic. Dacă laptele iacului și derivatele sale sunt folosite la gătit, lâna e transformată în îmbrăcăminte, pielea în hamuri, iar seul în lumănări. Pe seară le zărim licărind la ferestrele cabanelor diaofang.

Arhitectura din Kham stă sub semnul influențelor chineze și indiene, adaptate la climatul dur de pe podișul himalayan. Aici locuințele sunt veritabile fortărețe. Prin zidurile din piatră și pământ bătătorit, de până la un metru grosime la bază și construite înclinate spre interior, pentru a da iluzia de înălțime, nu pot pătrunde nici vântul, nici frigul. Austeritatea asta ne amintește de Mongolia rurală. Singurele puncte vunerabile rămân ușile și ferestrele, pe care tibetanii, ca și mongolii, le protejează de duhuri rele cu motive șamaniste de bun augur.

Himalaya a fost cândva fund de ocean, așa că scoicile fosile sunt un alt simbol puternic. În marile epopei indiene și tibetane, scoicile sunt amuletele războinicilor, cu puteri magice – pot preveni dezastre naturale, speria creaturi malefice și alunga spiritele rele. Tibetanii desenează cochiliile răsucite spre dreapta, amintind de mișcarea soarelui și planetelor, chiar și Buddha însuși este înfățișat în temple cu părul de pe cap pieptănat spre dreapta.

Povestea completă o puteți citi pe 2intotheworld.substack.com